
Copilul de 6 ani – cum sa te înțelegi cu el, cum să-l înțelegi
Ce vei afla in acest articol:
2. Comportamentul copilului de 6 ani – provocările părinților
3. Concentrare – dificultățile copilului
Vârsta de 6 ani este foarte specială. Pentru ca este o vârstă a renașterii.
Așa cum spunea Maria Montessori, este vârsta intrării în al doilea plan de dezvoltare (6-12 ani).
Vezi si:
Trecerea nu se face la 6 ani fix, dar în preajma vârstei de 6 ani, indicatorii sunt căderea primului dinte de lapte, îngroșarea firului de păr, corpul devine mai robust, copilul devine mai rezistent la efort.
Îi voi preciza și pe cei din planul psihologic și social și voi încerca să explic, așa cum văd eu situația, ce anume din dezvoltarea lui ar putea duce la problemele pe care le-ați semnalat în familie.
Vârsta aceasta de 6 ani marchează momentul în care copilul înlocuiește mintea absorbantă (care îi permitea să acumuleze cantități mari de informație, fără efort, fără discriminare) cu alte mari forțe, despre care voi vorbi imediat. Este perioada în care învață conștient, voluntar, lucrurile la care reusește să fie atent.

Gândirea rațională, imaginația și capacitatea de abstractizarea încep să ia avânt.
Începe construirea sistemului moral.
Are loc o oarecare îndepărtare de părinți și o nevoie de a fi cu grupul de egali.
Cultul eroilor este o altă caracteristică a acestui plan.
Rezistența fizică și psihică cresc.
Își dorește să facă lucruri mari.
Comportament – dificultățile si provocarile părinților
În primul rând, copilul de 6 ani se trezește, brusc, în fața următoarei situații: ceea ce vrea el din tot sufletul lui este să își facă prieteni, să respire prieteni, să facă tot felul de lucruri cu prietenii. Ce nu știe el să facă, pentru că nu a fost pasionat de acest lucru, este cum anume să se descurce în lumea asta socială complexă în care vrea cu patimă să reușească. Și, atunci când dorești mult, când pui mult suflet, energie, te mai și obosești. Mulți copii de 6 ani, care abandonasera somnul la 5 ani, vin si cad lati dupa o zi de socializare…
Sunt veseli, senini, prietenoși la școală, vin obosiți acasa și … cu acumulări emoționale de tot felul din timpul zilei.
Apoi, pentru că este o transformare, multe lucruri se întâmplă cu el: nu mai are memoria pe care o avea anterior, în schimb are multă imaginație. Gândirea rațională, capacitatea de abstractizare încep să-și facă simțite puterile. Dacă până acum copilul a fost un colecționar de fapte, obiceiuri, gata să facă ce îi explică părinții, dacă îi explică ok, acum este cineva care vrea să gândească cu mintea lui. E ca si cum ar spune: gata, am adunat faptele, acum e timpul să trag eu concluziile, să iau eu deciziile.
Ceea ce sperie părintele, pentru ca este sursa unui sir de comportamente neobisnuite.
Nu odata am auzit parinti de 6 ani spunand: ”nu vede asta acasa”. Ceea ce indica nu doar faptul ca s-a schimbat copilul, ci si faptul că, anterior, acesta respecta îndrumarile parintilor cu o strictete de care, adesea, parintii de copii mai mici nu sunt constienti (la timp). Si acum a trecut timpul de facut ce zic parintii, acum are o minte de folosit, un sistem moral de cladit. Muuulta treaba.
Ce se mai întâmplă acum, și îi îngrijorează pe părinți, este faptul că al lor copil devine foarte sensibil la aspectele morale ale actiunilor (de-asta si exploreaza comportamente de tot felul, nu toate…morale din cale-afara) exact in perioada in care incepe sa se indeparteze de parinti si este mai interesat de timpul petrecut cu prietenii si de parerile acestora.
Este o perioada in care apare cultul eroilor, si eroii pot fi cei din domeniile stiintifice in care ii invita scoala, parintii, cartile, dar si fotbalisti, colegi care resusesc sa-si faca prieteni, copii populari.
Si atunci sfaturile parintilor sunt puse in discutie, pentru ca ei nu prea inteleg ce se intampla in lumea de la scoala. Si asta e un lucru bun. Exact asta trebuie facut, trebuie discutat cu el. Dar nu trebuie ”explicat de ce greseste”.
Ceea ce are nevoie acum copilul, pentru a pune in sistemul lui de valori valorile familiei (mestecate, pentru ca acum nu le mai ia nemestecate sau date de-a gata) este sa auda parerile celorlalti despre situatii ( atentie, situatii, comportamente, nu despre prietenii lui) . Si asta mai ales atunci cand el le solicita. Si le va solicita, adesea, povestind despre ce au facut altii. *Acela e momentul in care i se poate cere parerea, iar parintele ii poate spune parerea lui. Acesta este momentul ideal ca parintele sa ii spuna ce crede el despre un comportament nu ca pe un adevar absolut, ci asa cum trebuie sa ii prezinti parerea ta unui partener de discutie care are, si el, dreptul la propria parere.
*A spune unui copil din planul 2 de dezvoltare sa nu parasca, poate fi egal cu a-i spune sa nu-si construiasca un sistem moral. El paraste, adesea, pentru a auzi ce crede celalalt despre comportament. Trebuie analizat cu grijă înainte de a decide că vrea să-i facă celuilalt un rău. Adesea vrea să poată discuta ce s-a întampla.
Copiii din acest plan de dezvoltare sunt sinceri, adesea sinceritatea lor fiind tăioasă. Dar te poți obișnui cu ea și poți începe să o apreciezi. Și nu întâmplător spun ”nu este corect!” pentru că asta fac, măsoară lucrurile după această monedă.

Concentrare – dificultățile copilului
Aș vrea să vă gândiți o clipă la copilul de 6 ani căruia adultul de lângă el îi spune, pentru prima oară, ca și cum i-ar fi spus de a mia oară, ”Fii atent!”.
Și o facem noi toți, sau aproape toți adulții, pentru că ni se pare cel mai firesc lucru din lume ca el, copilul, să fie atent când i se explică ceva.
Și, ne spunem în gând, de ce n-am face-o? Când cineva ți se adresează, asculți. În plus, l-am mai văzut pe acest copil sau pe alții de vârsta lui fiind atenți. Nu e ceva nou…L-am văzut uitând de sine în timp ce făcea ceva ce-l pasiona.
L-am văzut fiind atent atunci când i-am spus ceva, suflet la suflet. Am văzut cum îl interesează lucrurile noi, câte întrebări pune, cât de mult timp rămâne în minte cu ceva ce îl interesează și cu câtă ardoare urmărește să învețe mai multe despre acel lucru.
Și acum … parcă nu-l mai recunoaștem, vorbim cu el și-i fuge mintea într-una, brusc își amintește de ceva și începe să vorbească despre acel lucru, mâinile îi fug și începe să facă altceva și , evident, încetează să mai fie atent la ce îi explicăm….
Copilul energic și fâșneț de mai devreme, care observa totul, reținea tot ce auzea, te surprindea cu comentarii fantastice, acum nu-i capabil să asculte niște instrucțiuni simple, nu reușește să stea pe scaun, nu reușește să facă ceva ce nici măcar nu e așa de greu. În sufletul mămicii începe să apară îndoiala. Oare e chiar așa grozav, oare nu are cumva o problemă? Poate că e deștept, dar daca e așa de neatent încât nu va putea să învețe nimic? Să merg cu el la psiholog, dacă are ceva. O idee bună. În acest fel cineva competent va spune părintelui că e … vârsta.
Ce se întâmplă oare, acum, în partea cealaltă a relației, în sufletul micuțului neatent.
Se întâmplă lucruri tare ciudate, ar spune el, dacă ar reflecta la lucrurile astea, așa cum fac adulții.
Păi zău, eu fac ce știu eu să fac dintotdeauna. Mă uit peste tot, sunt atent peste tot, observ, colectez informații din tot ce mă înconjoară, prin toate simțurile. Până acum uimeam pe toată lumea cu ceea ce observam, descopeream, cu memoria mea impresionantă. Acum văd că nici memoria nu mai este ce-a fost, și sunt certat când nu fac decât să fiu …cum știu eu să fiu pe lumea asta. Sunt certat pentru că am gânduri frumoase. Sunt certat când mă gândesc la tata și spun povești faine în timp ce mi se explică cum să fac calcule. Nu-i bine când, după ce un adult îmi arată ceva ce știe el, îi arăt și eu ceva ce știu eu. De exemplu … cum funcționează mașinuța mea. Sau că atunci când mă plictisesc, vin și îi propun adultului ceva mai interesant decât îmi arată el. Nu fac decât să îi propun să găsim ceva ce să ne facă plăcere la amândoi.
Dragi părinți, dragi adulți, copilul se schimbă, am văzut asta și pentru asta l-am dus la școală. Dar lucrurile au cam luat-o razna dintr-un punct. Nu-i dăm voie să se acomodeze la noua lui schimbare. El are niște obiceiuri. Are un mod de învățare pe care îl va înlocui curând, dar nu îl poate înlocui la cerere și brusc. Are o minte nouă, care primește noi puteri acum, și noi dorințe aprige ce-l vor conduce, cu puțin noroc (a se citi cu grijă din partea adulților) către o mulțime de descoperiri interesante, către o învățare condusă de o curiozitatea vie.
Dar el nu știe cum să fie atent în mod voluntar, conștient. El știe să fie atent pentru că ceva l-a făcut atent. El știe (știa, curând va afla că s-a terminat cu asta) că nici nu e nevoie să fie atent, va culege din zbor și va acumula fără efort cantități imense de informații.
Dar … lucrurile nu mai sunt așa. De câtă înțelegere ar avea nevoie pentru asta…Nu mai poate culege din zbor, nu mai poate acumula fără efort cantități imense de informații, pentru că vârsta minții absorbante a luat sfârșit.
Dar nu vă neliniștiți, s-a sfârșit lăsând loc de desfășurare gândirii raționale, unei capacități de abstractizare în plin având și unei imaginații care îi permite nu doar să se lase dus de fantezie, dar și să-și imagineze mișcările aștrilor pe cer și consecințele acestora asupra noastră, viața în societăți demult stinse, legile gravitației și compoziția celulelor și a altor entități ce nu pot fi percepute cu ochiul.
Toate acestea aduc multă plăcere în învățare. Dar este, desigur, nevoie de atenție pentru a învăța anumite lucruri. Nu le poți înțelege ”din doi în doi”, printre gândurile care-ți fug, care-ți vin.
Auzi, dar daca….intervine în dialog copilul căruia i-am dat capacitatea de a reflecta la propria existență…dacă explicația s-ar putea opri acolo unde îmi fuge mie minte, sau în momentul în care eu trebuie să fac altceva?
Păi … s-ar putea câte ceva din asta, copile. S-ar putea opri explicația, dacă ceri, dacă ți se adresează numai ție. Sau dacă cererea ta e rezonabilă și ai un profesor suficient de sensibil încât să acomodeze, de exemplu, mergerea ta la baie fără să înainteze în explicații. Sau dacă, ca în Montessori, ai avea un material cu care ai explora și te-ai opri din lucrul cu el acolo unde nu mai ești atent, și ai relua apoi. Sau daca te-ai opri din exercițiu, atunci când ești acasă, lucrezi singur, și nu are cine să ”meargă mai departe fără tine”. Doar că…făcând așa, nu prea mai rămâne timp pentru lucru, pentru joacă. Cu atâtea întreruperi …nu se mai termină tema ta.
Sau….ai putea să începi, ușor-ușor, însoțit de blândețea și înțelegerea celor din jur, să te împrietenești așa de bine cu gândurile care-ți trec prin cap încât să le poți spune, când apar în timp ce tu ești ocupat, să te aștepte până termini. Le poți prinde în pumn, în apropierea căpșorului tău, și le poți arunca pe spate, într-un loc secret din cameră/clasă, unde le declari tu sala lor de așteptare.
Te mai poți asigura că mânuțele tale sunt relaxate, atunci când urmărești o explicație, și că nu pornesc la fugă pe masă, pe sub masă, sau pe unde mai fug ele. Știi , mâinile au marele talent să atragă atenția ta după ele. Și, desigur, și profesorul tău sau oricine îți explică ar trebui să știe lucrul ăsta și să îți pună în mâini instrumentele destinate descoperirii a tot ceea ce urmează să descoperi. Zi-le să aibă răbdare, să se odihnească un pic, până atunci.
Așa că, dragi adulți, dați copilului înțelegerea voastră și ajutați-l să facă ce faceți și voi când vă vin gânduri care vă fură de la lucru. Asta, desigur, dacă sunteți blânzi cu voi înșivă. Dacă nu, e un moment foarte bun să începeți să fiți. Va fi un exemplu foarte bun pentru copil. Și ce dar minunat de la părintele lui ar fi o voce interioară plină de înțelegere și de drag pentru tine însuți și pentru ceilalți, pe viață!

Copilul de 6 ani nu-și poate aplica atenția pe ceea ce învață până nu învață exact asta, să fie atent, să continue să fie atent, să rămână atent. Și până nu învață cum se face asta…și-i iese.
Ce putem face noi, adulții ce-i purtăm de grijă?
Să facem să fie atractivă această aplicare de atenție – să își dorească ”să nu cumva” să piardă ceva din explicație. Și să nu fie excesivă cererea – să îi cerem să fie atent cât poate el, să ne oprim când obosește, să îl încurajăm să ne comunice când nu mai poate. Și să învățam să ne retragem.
E important să învățam copilul să ducă lucrurile până la capăt, dar pentru asta trebuie ca fiecare dintre noi să facem câte ceva, nu doar copilul. Noi să ne străduim să fie capătul atât de aproape de cap încât să reușească, când noi hotărâm cât să îi dăm să facă (câte exerciții, cât de lung exercițiul, cât de lung textul, etc).
Dar, cel mai bine și mai bine, cel mai cu respect față de vârsta lui ar fi să nu alegem noi ”capetele”, lungimea, greutatea a ceea ce poate el face, ci să îi dăm instrumentele prin care să-și poată da singur de lucru, să-și poată da singur provocări atât de mari cât poate el duce. Și el vrea să ducă mult, vrea să facă mult, și greu. Stă scris în caracteristicile vârstei lui.
Și-și va da sarcini atât de grele încât niciun adult ar îndrăzni, vreodată, să-i dea. Își va da provocări cum nu se dau niciodată ”din afară”, de către altcineva.
Copilul din planul 2 de dezvoltare vrea să facă ”lucruri mari”. Și va căuta să facă. Dacă nu caută să facă, este doar pentru că nu este într-un context cu adevărat favorabil dezvoltării lui.
Cum ar fi cel în care toate cererile vin din afară, către el, și el trebuie să se supună, cu singurul beneficiu că învață despre lume, care e minunată în sine și lucrul ăsta ajunge la copil în ciuda felului în care este, adesea, ”explicată” de adulții din jur și că, uneori, sunt adulți care chiar se străduiesc să pună copilul să facă într-o manieră antrenantă, drăguță, fermecătoare.
Dar copilul poate mult, poate merge în depărtări ale cunoașterii nebănuite. Dacă i se dau instrumentele potrivite, dacă în el sunt sădite semințele potrivite ale cunoașterii.
Acest lucru se poate întâmpla în Montessori și în toate sistemele în care învățarea are un grad mare de independență, cele în care adultul care veghează asupra copilului îi arată cum să pornească și apoi îl lasă să înainteze, observându-l fără să intervină altfel decât deschizând noi uși, plantând noi semințe, sprijinind ici și colo, dar intervenind minimal și cu modestia cuiva care nu e autorul acelei învățări, acelei deveniri, ci doar un ghid, un sprijin, un consilier.
Acest articol a fost scris de Adriana Bogdan, psiholog, psihoterapeut si profesor Montessori de peste 8 ani, cu studii de specialitate in domeniu realizate in SUA, care scrie o carte despre experienta practica avuta cu copiii.
Organizează, de asemenea, cluburi Montessori online sau fizic și grupuri de dezvoltare, prin joc dramatic, a abilităților sociale.
Pe data de 03 mai va avea o sesiune demonstrativă, gratuita, pentru copii intre 6 și 12 ani.
Va sta la dispoziție, in cadrul acestui grup sau pe contul personal de Facebook, pentru a va răspunde la orice întrebare cu privire la caracteristicile de vârsta in Montessori și cum sa va adaptați lor, in situațiile specifice de acasă, despre educația Montessori sau despre grupurile de terapie prin joc. Pentru demo, înscrierea se poate face in tabelul din articolul de mai jos.
Vezi mai multe detalii in articolul:
Citeste mai mult:
- Lectiile pe care ni le da natura pentru copiii nostri
- Adriana Bogdan, psiholog, psihoterapeut si profesor Montessori ne spune despre Copilul de 6 ani – cum sa te înțelegi cu el, cum să-l înțelegi
- Sunt cea mai fericita mama! Fiul meu este in viata! Drama mamelor care isi lasa baietii la lupta in Ucraina.
- Vrei să ai copii ( intre 4 ani și adolescenti) mai flexibili, mai veseli, mai toleranți, mai creativi și mai puțin înclinați spre agresivitate sau alte comportamente neconstructive, dar mai asertivi și mai siguri pe ceea ce au de spus sau de făcut? Iată o invitație la dezvoltare personală prin joacă.
- Copilul de doi ani s-a aplecat și mi-a sărutat piciorul… Nimic nu m-a mai durut atunci.
- Un tomberon și o floare, cu care nu se face primăvară. Tu cum îi vezi pe acești oameni care mătură străzile? Cum influențezi tu modul în care copiii tăi se vor comporta cu ei în viitor?
- Articol interviu: De vorbă cu Adriana BOGDAN, psiholog, psihoterapeut și profesor Montessori de 8 ani pentru copii de 6 -12 ani, cu studii efectuate în domeniu în SUA
- Azi, o fracțiune de secundă a fost pentru mine mai mult.
- Istoria mai puțin știută a îndrăgitului joc de puzzle
- 5 avantaje de a fi mamă pentru prima dată la 40+
- Intoxicarea copiilor cu steluțe, diplome, trofee, bani de buzunar și alte asemenea și transformarea lor în „șoareci de laborator”
- 5 avantaje ale mamelor cu primul copil la 20+
- Experiență în Egipt. Ce poți primi în prima vacanță cu familia cu copil mic în țara minunilor lumii
- Partea a-II-a: Educația Montessori nu e pentru toți adulții care au grijă de copii, fie ei părinți, bunici, bone, educatori, profesori. Educația Montessori este în schimb pentru toți copiii.
- Partea I: Educația Montessori nu e pentru toți adulții care au grijă de copii, fie ei părinți, bunici, bone, educatori, profesori. Educația Montessori este în schimb pentru toți copiii.
- 5 reformulări care te ajută să păstrezi liniștea în casă, să eviți un conflict sau să îți faci singur rău
- Autoempatia – Cum să fii mai bun cu tine – 5 lucruri cu care poți începe chiar azi ca să fii mai împlinit
- 10 reformulări pentru „Bravo!” care te ajută să nu exagerezi cu lauda și să îl ajuți pe copilul tău să își crească motivația interioară și stima de sine
- Parentingul care aduce fericirea, parenting în stil nordic/danez
- „Eu te-am făcut eu te omor” – Parentingul autoritar în care frica de bătaie a copiilor era confundată cu respectul față de părinți
- Află cât de important e cititul pentru copii
- Montessorieni celebri în lume
- Parenting prin conectare
- Înjurăturile sunt de fapt un strigăt de ajutor
- Mama / Familia – Cel mai dorit cadou de Crăciun
- 10 idei de cadouri pe care o proaspătă mămică le apreciază
- Sacrificiul suprem al unui tată
- De ce lucrul manual este util pentru copii si adulți deopotrivă
- Comparațiile si durerea provocată de ele
- Multumesc bunicule, multumesc deda!
- Povestea pomului de Crăciun a copilului sărac